Întregul demers al lucrării se circumscrie tezei că opțiunea pentru semiprezidențialism a fost motivată în mod decisiv în cazul României de necesitatea de a substanțializa din punct de vedere constituțional funcționarea democratică a statului român printr-o distribuție sau împărțire a puterii care să elimine riscul tendințelor autoritare și a comportamentelor prezidențiale autocratice. Lucrarea argumentează că, din acest motiv, regimul politic adoptat prin Constituția postcomunistă a României se subsumează logicii sistemice a modelului echilibrului puterilor, model care circumscrie ca structură instituțională de guvernare Executivul dual sau structura de autoritate bicefală ‒ Președinte și Prim-ministru ‒ și relația echilibrată dintre Executiv și Legislativ.

Ca atare, lucrarea examinează categoria semiprezidențialismului, în principal așa cum a fost originar formulată în lucrările lui Maurice Duverger, remarcabil tratată cu ajutorul modelelor de analiză formulate de Giovanni Sartori și Matthew S. Shugart și ingenios reformulată în manieră minimalistă, „pur constituțională” de Robert Elgie. Semiprezidențialismul din România este raportat la genul proxim al semiprezidențialismului astfel circumscris în scopul identificării diferenței lui specifice.

Urmând modelul analitic duvergerian al factorilor endogeni și exogeni, funcție de care este explicată practica politică diferită a regimurilor semiprezidențiale, lucrarea prezintă contextul în care a fost adoptat și implementat regimul semiprezidențial în România, atribuțiile constituționale ale Parlamentului, Președintelui și Prim-ministrului, rolul majorității parlamentare și natura relației dinte Președinte și majoritatea parlamentară, în termenii adecvării la funcționalitatea democratică și eficiența guvernării.